De câteva zile, sunt sub asediul unor recenzii ale filmului „Adolescence“, recenzii ale unor influenceri, psihologi, educatori sau pur și simplu părinți care se declară șocați, tulburați, absolut hipnotizați de producția care sondează psihicul adolescenților contemporani.

Evident, m-am uitat și eu la film și nu înțeleg de ce lumea e atât de surprinsă. De câțiva ani remarc faptul că probleme cu drogurile, comportamente sexuale neadecvate, tragedii provenite din provocări pe Tik Tok apar în familii „bune“, familii funcționale care (cred) că se ocupă în mod adecvat de educația copiilor. Probabil marele șoc este să constatăm că nu s-a vorbit suficient de mult și de onest în spațiul public despre acest lucru.

În primul rând, opinia mea este că sâmburele problemelor pe care le au adolescenții este semănat și încolțește încet în momentul în care oamenii de azi devin părinți. Când un copil se naște, el vine deja într-o lume în care cei care l-au conceput nu mai acceptă atât de firesc rolul de părinte. Da, copilul îți aduce bucurie, dar se discută neobișnuit de mult despre câte trebuie să sacrifici pentru el, cum trebuie să îți revii după sarcină, cum să ai timp pentru tine, cum ai nevoie de terapie pentru a te obișnui cu ideea că acel copil a venit și va rămâne definitiv în viața ta. Deci, din start, vorbim de o generație de părinți mult mai puțin disponibili în a sacrifica timp și resurse emoționale pentru copiii lor, mai ales dacă au și un job solicitant de care au nevoie pentru a fi la zi cu exigențele materiale ale lumii în care trăim.

Mulți oameni care au văzut filmul, au pus mult accent pe influența conținutului online asupra copiilor. Dar filmul mai evidențiază și un alt aspect la fel de important: o generație de copii greu de controlat, care țipă la părinți, la profesori, la polițiști, care contestă orice doar pentru că ei au o problemă emoțională. Poate că tendințele din ultimele decenii în materie de parenting nu sunt cele mai de succes.

Am un copil adolescent și îmi dau seama că temele adolescenței sunt aceleași pe care le aveam și noi la 13-14 ani, în adolescența anilor’90: popularitate, respingere, stereotipuri, bullying…
Sunt atentă la poveștile despre „cum a fost la școală“:

– De când am început clasa a VII-a, băieții vorbesc doar despre un singur lucru…

– Despre ce?

– Știi tu!

– Da, păi așa sunt băieții… Dar să știi că și ei sunt speriați, se dau șmecheri, dar și ei sunt speriați de perioada asta, de transformări…

Odată ce copilul tău a terminat școala primară, știi că nimic nu va mai fi la fel ca atunci când se jucau toți în parcul din fața blocului și toată lumea era fericită. Apar diferențe, judecăți, conflicte… Ideea este să nu ne mințim copiii de mici. Să nu le spunem că sunt speciali, că sunt ce mai buni, cei mai frumoși, că sunt campioni, să nu le spunem că toți copiii care vin la ziua lor pentru că am plătit o căruță de bani la sala de joacă le sunt prieteni… Prieteni vor avea vreo-doi trei și trebuie să îi aleagă cu grijă. Nu toată lume îi va plăcea și nici nu trebuie.

Poate nu e doar vina fraților Tate sau a manosferei că avem adolescenți cu probleme. Toți trăim într-o cultură bazată pe popularitate, expunere în mediul online, solicitarea disperată a confirmării din exterior… Le spunem copiilor „La mulți ani“ pe Facebook de când au împlinit o lună și ne mirăm că ei ajung la 14 ani și caută confirmarea altora?

Vrem să ne ferim copiii de eșecuri, de jigniri, nu vrem ca ei să simtă rușine sau dezamăgire. Dar le vor simți. Și nu vor fi pregătiți pentru asta. Nu e vorba că un băiat a fost respins de o fată, că alți copii au făcut mișto de el… E vorba că imunitatea copiilor la frustrare, la refuz și respingere a scăzut foarte mult. Și toți am contribuit la asta într-un fel sau altul.