Cum câteva săptămâni, o prietenă a venit în vizită la fiica mea care are 13 ani. Era vineri la amiază și mi-au spus să le fac ceva de mâncare. Am întrebat dacă vor cârnăciori, dar fetița mi-a zis că e vineri și că ea nu consumă carne vinerea. Informația m-a surprins pentru că în locuința mea nu s-a mai vorbit despre post de pe vremea când eram copii, trăia bunica și ne gătea de post miercurea și vinerea.

Poate unii au impresia că postul este ceva pentru babe cu năframă, dar adevărul este că multă lume, și copii, și studenți, și oameni maturi din toate mediile sociale țin posturile de peste an. De aceea atunci când începe postul, e o știre națională și încă una de interes. Am vrut să aflu mai multe despre rostul postului, de la Nicolae Hulpoi, diacon ortodox și un chiar un influencer pe Facebook unde îi place să își valorofice numele „hâtru“ ca identitate vizuală. El are mii de urmăritori care îi apreciază opiniile și poveștile de zi cu zi. Acum ceva vreme, și-a ținut un „jurnal“ online despre o perioadaă destul de îndelungată în care a ținut post doar cu apă. Nicolae Hulpoi a postit doar cu apă un total de 181 de zile în ultimii trei ani și jumătate și plănuiește chiar să scrie o carte despre acest lucru. 

Nicolae Hulpoi este teolog și diacon ortodox, doctor în Științele Educației și inginer horticultor. A fost redactor-șef la Ziarul Lumina între 2005 și 2010. Între 2010 și 2013 a fost director la Doxologia Media, unde a dezvoltat portalul doxologia.ro. Din 2013 practică horticultura.

 Mai găsesc oamenii un rost în posturile de peste an? Le consideră un efort de cumpătare sau mai degrabă o dietă/ cură de detoxifiere?

E foarte greu de spus ce cred oamenii, în particular, despre post, care sunt motivațiile care determină angajarea în acest efort ascetic (sau de dezvoltare personală). Nu cunosc niciun studiu sociologic pe această temă, dar cred că ar fi o idee grozavă de aflat cum stă treaba pe acest subiect!

Din ce remarc eu, cred că multă lume postește, ceea ce înseamnă că oamenii încă mai găsesc un rost în această practică. Faptul nu mă miră, fiindcă efectul unui post este spectaculos, mai ales când e ținut prima oară. Nu cred că cineva care a postit 40 de zile fără proteină animală ar putea avea vreun regret la final. Postul face bine în moduri greu de imaginat de cei care nu au încercat asta niciodată.

M-am referit până aici la postul „convențional”, la definiția sa de bază, adică a unui regim alimentar care, pentru o perioadă, exclude animalele și produsele derivate. Însă acest tip de post este nivelul „basic” care, la începuturile Bisericii, nici nu era considerat post. Postul originar al Bisericii a fost postul lui Iisus sau postul doar cu apă, așa cum îl numim azi, mai lung sau mai scurt. În acest tip de post, pe care l-am practicat și eu, face superfluă orice discuție despre post / dietă, post spiritual / post terapeutic. Dacă postul convențional presupune un oarecare efort de voință și poate avea anumite efecte terapeutice, din punct de vedere spiritual are un plafon foarte jos. Prin comparație, postul doar cu apă aduce o resetare fiziologică și o palpabilă lărgire a conștiinței. Pot părea SF-uri aceste lucruri, dar le spun ca unul care a postit doar cu apă un total de 181 de zile în ultimii trei ani și jumătate, forțat de niște oribile simptome Long Covid, care mi-au apărut pe la jumătatea lui 2020. Nu mai detaliez acum, deoarece urmează să public în perioada următoare o carte pe această tema. Poate vom relua atunci discuția, dacă veți dori.

 ⁠Cât de răspândit este postul în rândul tinerilor/copiilor? Poate multă lume are impresia că postul este ceva pentru babe cu năframă…

Postul, orice fel de post, are o virtute esențială: te învață abținerea. Privind tinerii și copiii de astăzi îmi dau seama că, cei mai mulți dintre ei, nu mai au ocazia să-și exerseze abținerea, să-și pună pofta-n cui și să rămână senini. Ori se știe că rezistența la frustrare este o condiție de bază pentru o viață fericită. Nu vei fi niciodată fericit, dacă nu ai dobândit știința de a trece peste fleacurile care te mâhnesc, dacă nu știi să faci față greutăților. Ei bine, postul e o școală formidabilă în această privință! Faptul de pricepe cum poți rămâne senin atunci când te roade foamea duce la o lărgire a universului existențial. Și nu exagerez! Iar dacă ai exersat timpuriu postirea și, în acest mod, ai deprins mecanismul psihologic al abținerii, evident că mult mai ușor vei face față unor tentații viitoare, cu adevărat periculoase.

Dacă tinerii nu postesc astăzi, nu o fac pentru că nimeni nu le-a spus cât de interesat și de util este postul, că este o școală a libertății interioare. E normal să nu postească, dacă trăiesc cu impresia că e o constrângere venită din exterior, o obligație lipsită de răsplată! Postul este ceva foarte, foarte cool!

⁠Ce părere aveți despre rețetele pentru „bunătăți” de post? Sunt corecte sau reprezintă o modalitate de a „trișa”?

În opinia mea, postul cu produsele care imită alimentele de frupt și, în general, cu hiper-procesate e, pur și simplu, o prostie! Asta contrazice însăși ideea de post! Adică nu mănânc carne, însă înghit un surogat categoric nociv pentru corpul meu, dar care mă înșală gustativ că e ceva bun. Grozav meșteșug de tâmpenie, vorba lui Creangă…

Postul înseamnă și o rupere a unor rutine, obișnuințe și slăbirea unor adicții. Deci, în opinia mea, postul cu „bunătăți” nu e post. Și spun asta fără nicio intenție moralizatoare! Pur și simplu e o prostie, când nu e un act complet iresponsabil, de a te otrăvi cu bună știință, tocmai într-o perioadă în care se presupune că se urmărește o purificare a corpului și, eventual, a minții. 

Postul adevărat este postul bunicilor: mâncare puțină cu ingrediente simple și naturale.

Cum ne găsim liniștea, de Crăciun, între semnificațiile spirituale ale sărbătorii și reclamele agresive care ne îndeamnă să facem achiziții?

Dobândirea liniștii, a păcii interioare nu e o treabă simplă, pe care să o poți rezolva în scurt timp. Pentru că liniștea, ca și bucuria, au nevoie de un context, atât interior, cât și exterior. Interior, în sensul unei igiene a minții și a unui mod de a gândi, a unei filosofii de viață. Nu ai cum să dobândești liniștea interioară dacă toate alegerile tale te împing în direcția opusă. Contextul exterior care favorizează liniștea interioară se referă la un context relațional, care funcționează ca un „safe space”. Hristos ne-a învățat să ne împăcăm cu dușmanii, înainte să ducem darul nostru la altar că, altfel, degeaba îl ducem. Strămoșii noștri respectau regula stingerii dușmăniilor, înainte de marile sărbători. Și în prezent, cei care respectă porunca iertării, dobândesc pace în suflete, fiindcă poruncile lui Iisus nu sunt doar niște legi, ci în ele e și puterea de a le pune în practică și răsplata pentru împlinirea lor!

Deci pacea și bucuria vin cu un pic de post, cu ruperea rutinelor, cu ceva smerenie instalată în modul obișnuit de gândire și stingerea certurilor prin iertare. După ce am reușit toate aceste lucruri, putem achiziționa orice dorim, mai ales dacă mai și dăruim o parte, fiindcă se știe că „mai fericit este a da, decât a lua”.

⁠ ⁠Cum le explici copiilor că sărbătorile nu înseamnă doar cadouri și dorințe împlinite?

Nu știu cum se pot dezvălui taine adânci copiilor în general. Părerea mea e că aceste lucruri se întâmplă în familie. Dacă tu, ca părinte, ești un om care percepe tainele lumii, desigur că le poți împărtăși și copilului tău, încurajându-l să nu se lase impresionat de suprafețe, de aparențe, de sclipici.

De exemplu, o taină pe care un copil trebuie să o afle, când înțelegerea sa e suficientă, e că bucuria nu vine din afară și, cu atât mai puțin de la lucruri, ci e mereu înăuntrul nostru. Că o bucurie de aceeași intensitate poate fi cauzată de un ou de ciocolată ori de un joc Lego de 500 de euro. Bucuria este un simț al sufletului care se crește și se educă. Dacă acest lucru nu se întâmplă, locul bucuriei va fi ocupat natural de nevroze, perpetue nemulțumiri…

Mulți se plâng de la o vreme că nu mai sunt sărbătorile ca altădată. Cu ani în urmă și eu eram tentat să gândesc asta. Cumva, e firesc ca sărbătorile vârstei adulte să nu mai impresioneze ca sărbătorile copilăriei. Dar nu e vorba doar de asta, ci și de faptul că am pierdut știința pregătirii sărbătorilor, știința preludiului, în general. Când vrem totul, chiar acum, în acest moment, când nu mai binecuvântăm cele dobândite și nu mai arătăm recunoștință, unde mai rămâne loc pentru semnificații înalte?

Credeți că bisericile, ca instituții, în general, au tendința să își adapteze discursul la ultimele tendințe (toleranța gay, normalizarea concubinajului etc.)?

Dacă folosim termenul „Biserici”, la plural, și includem toate miile de forme instituționale pe care le-a luat creștinismul, nu cred să mai fi rămas vreun aspect al comportamentului uman care să nu fi fost deja „normalizat”.

Dacă ne referim strict la creștinismul ortodox, cred că ar trebui înțelese rațiunea unor aspecte la care Biserica ține și nouă ni se par azi mai mult ori mai puțin inadecvate. Trebuie să înțelegem că Biserica e o instituție cu o vechime de 2000 de ani, în care s-au adunat idei și practici care au fost testate de-a lungul secolelor. Pe lângă asta, Biserica are vocația mărturisirii: ea spune cum trebuie să stea lucrurile, dar nu obligă pe nimeni să pună povețele în aplicare.

Oricine pătrunde în logica vieții duhovnicești, constată de la o vreme că ce păreau a fi interdicții sunt, de fapt, aripi. Că ceea ce părea povară este, de fapt, sprijin. Că ceea ce părea absurd este, de fapt, înțelepciune fină.

Din cunoștințele mele, Ortodoxia nu a manifestat vreodată intoleranță față de gay și nici nu o va putea face vreodată, fiindcă asta ar încălca porunca de căpătâi a lui Iisus, care se referă la iubirea aproapelui. Deci cuvântul „intoleranță”, în logică creștină, este unul ciudat, imposibil de utilizat. Homosexualitatea a fost și a rămas prezentă în Biserica Ortodoxă, chiar dacă la cote mai scăzute decât în catolicism, fiindcă preoții ortodocși au soții și familii. E o chestiune statistică.

De pildă, prin secolul al IX-lea, starețul unei mănăstiri din Constantinopol, spunea fără nicio jenă, într-o predică din postul Paștilor, că primăvara abținerea și asceza sunt mai dificile, fiindcă în acest anotimp toate ființele, inclusiv oamenii, sunt încurajate la împerechere. Din acest motiv, când obștea ieșea la lucrul pământului, cei mai în vârstă erau îndemnați să fie atenți la cei tineri, fiindcă „știm noi ce mai fac ei prin rândurile de viță-de-vie”!

Dar ce-am spus mai sus nu înseamnă că homosexualitatea este încurajată, dimpotrivă. Homosexualitatea fost mereu înțeleasă, pur și simplu, ca o neputință omenească și încadrată duhovnicește în categoria generală a păcatelor care privesc sexualitatea obsesivă.

În ce privește concubinajul și orice alte forme de relație extraconjugală, înțelepciunea Bisericii doar avertizează că riscul ca cineva să sufere, la un moment dat, e mai mare decât în cazul căsătoriei.

Ce părere aveți despre evenimentele caritabile de Crăciun, servesc oamenilor nevoiași sau sunt campanii de marketing?

Cunosc fenomenul ca un oarecare, nu am cunoștință despre dedesubturi. Dar dacă plecăm de la premisa că sărbătorile îi fac pe oameni mai buni și mai generoși, e de bănuit că unii sesizează o oportunitate de business în această dispoziție. Iar menirea marketingului e să scoată „awareness” și din piatră seacă, deci nu e nimic de mirare. Oricum, mie mi se pare că lumea a obosit și de aceste lucruri, de toată această fățărnicie. Toți simțim că e nevoie de altceva, de mai multă simplitate, de mai mult Adevăr.

Ce preoți din literatură v-au captat atenția/ influențat?

Teologia e un domeniu cuceritor, fiindcă vorbește despre oameni deosebiți din atâtea și atâtea epoci, care te ajută să te înțelegi și să tinzi către versiunea ta cea mai bună. Teologia te introduce în mintea unor oameni extraordinari care pot fi niște repere și niște surse de inspirație până la sfârșitul veacurilor. Însă teologia la care mă refer eu nu e cea pe care am învățat-o sistematic în școală. Pentru inițiere, a fost excelentă! Însă teologia ca filosofie de viață este altceva, e un efort personal de neîncetată căutare, eventual ghidată ce alții mai experimentați. E cel mai grozav și util hobby pe care-l poate avea cineva, în opinia mea.

După vreo 25 de ani de imersiune în literatura teologică, mi-e greu să spun cine m-a influențat mai mult. Probabil că nici eu nu mai știu. Dar se știe că ceea ce te impresionează, te și influențează. Au fost niște momente de revelație când unii autori precum Origen, Evagrie, Maxim Mărturisitorul, Ioan Hrisostom, Varsanufie și Ioan etc. m-au ajutat să înțeleg că relația cu Dumnezeu înseamnă libertate, bucurie, iubire, că Dumnezeu nu e un nevrotic ranchiunos, ci e Părintele iubitor al tuturor oamenilor.